Despre arta de a fi părinte

Azi e despre copii si părinți, e despre o zi plină cu povești si experiențe care m-au pus față in față cu realitatea situaționala a faptului că adesea se intampla ca parinții să vină la psihoterapeut impreună cu copii d-lor pentru ca ei consideră că aceștia au probleme. O data aduși in cabinetul psihologic, copiii au o altă parere și o altă perspectivă cu privire la problemele lor. Părinții ar dori ca psihologulsă il "repare" pe copil și să il determine pe acesta să renunțe la acele lucruri neplacute sau nesănătoase pe care le face. Sau, daca al lor copil este adolescent - să nu mai leneveasca, să nu care cumva să "se apuce de prostii", adică să debuteze in viața intimă, să nu mai fie agresiv, ostil, etc. Iar dacă schimbările nu se produc rapid, riști ca psihologul să fie etichetat - "nu-mi place !"Am găsit astfel "țapul ispășitor!!"

De cele mai multe ori, copiii au modalități aparte de a arătă că ceva nu le convine. Ei folosesc cel mai des limbaje alternative pentru a le atrage atenția adulților și pentru a semnala că ceva nu este in regulă. Este ca un cod cifrat ce se lasă greu pătruns, decodificat. este propriul său limbaj, de cele mai multe ori in contradicție cu limbajul părinților săi.........In aceste condiții, părinții cred că tulburările sau problemele copiilor apar pur si simplu, datorate unor factori externi, care nu implică in nici un fel familia. Si nu e deloc așa......mă minunez în fiece zi de puterea vindecătoare a terapiei și de felul în care reușesc, în cele din urmă, ca impreună cu copilul și părintele să detriangulăm relațiile disfuncționale sau să readucem în viața copilului un membru important din familie, voit făcut disparut ori uitat ori suduit, certat,plecat....

Să ne reaminitim faptul că familia este unitatea de bază, cea mai importanta, in raport cu care copilul se dezvolta si isi satisface nevoile de afectivitate. Simpla satisfacere a nevoilor fiziologice și biologice bazale nu vor determina o creștere armonioasă și completă a unui copil. Vin părinți in terapie ce-mi spun cu sinceritate :"Am făcut tot ce mi-a stat in putință!" poate, însă, fără să țină cont de satisfacerea nevoilor de afecțiune și tandrețe pe care copiii le au. Ei trebuie să acorde timp in exclusivitate pentru a-l petrece impreună cu copilul și activități de calitate în care acesta să simtă că părintele este acolo cu totul si nu doar pentru ca nu are incotro.

Copilul are nevoia de siguranța că părintele il iubește și această dragoste nu este condiționată de ceea ce face, ci ea există pentru ceea ce copilul este. Iubirea primită din partea adultului il va ajuta pe copil să fie mai sigur pe el și să crească fără teamă, având grija propriei dezvoltări și nu teama de a pierde afecțiunea și suportul persoanei de care depinde cel mai mult. Chiar daca are note mici ori ni se pare nouă, adulților că are prieteni ori face ceva ce nu e pe placul nostru....

Dragi părinți, să avem răbdare, încredere, speranță și mai cu seamă, să ne curățim limbajul verbal și nonverbal de tot ce poate fi nociv copilului nostru! Să încercăm a vedea dincolo de simptom! Și mai ales, să ne luăm inima în dinți, să vindecăm în noi răni ascunse si să facem lumină in viața și identitatea copilului. Oricăt am vrea să ascundem o poveste de dragoste apusă demult, ori un partener de care nu vrem sa auzim, e dreptul firesc si natural al copilului să iși cunoască originile. Mai devreme sau mai târziu, vocea sângelui va striga in ființa lui și se poate confrunta cu dificultăți de asumare a propriei identități de sex rol, ori cu dificultăți decizionale, relaționale, fără a le găsi o cauză logica.....

Am intâlnit zilele acestea disperarea unei mame legată de faptul că fiica sa a "călcat pe bec!".Am ascultat cu interes si empatie, cu multă compasiune, frustrarea acestei tinere femei speriate mai degraba de propria sa imagine---- am simțit neputința tehnicilor știute și exersate dn terapie și consiliere, în fața prejudecăților, a falselor credințe, a blocajelor și a mecanismelor de șantaj emoțional, la limitările pe care le aleg atâtia oameni spre a se ascunde de propriile emoții....Am ascultat si am creat spațiu de ventilare emotională, urmând ca mai apoi să se convingă dacă mai vine sa nu, singură, cu fiica, ori poate cu toata familia!Am simțit că a ințeles nevoia de se raporta altfel la propria sa durere, pentru că responsabilitatea este una intrafamilială, parentală, intrapersonală- si nici un specialist- fie el medic, preot, asistent social, psiholog, profesor nu va putea oferi alinare copilului asa cum o poate face familia și mai ales părintele copilului! Supararea - justificată de altfel- nu știrbește iubirea! Invățăm să responsabilizăm copilul pentru faptele și deciziile sale, înțelegându-l și sprijinindu-l, chiar daca a decis să facă dragoste la 16 ani....In spatele acestei decizii stau gănduri și frici, convingeri și secrete care nu-s doar ale sale, confuzii și carențe atitudinale ce nu au fost corijate și sprijinite constant! Să acordăm aceeași atenție felului in care oferim copiilor noștri dragoste ca și modului in care le acordăm mâncare. Dacă mâncarea este hrana pentru trup, dragostea este hrană de bază pentru sănătatea psihică, emoțională, iar acesta nu poate crește fără a fi hrănit in mod corespunzator . Mesajele aspre, descurajatoare, criticismul și pedeapsa nejustificată ori neexplicata - nu transmit iubirea.......zidesc ziduri de comunicare!Iar secretele zidesc cazemate din care se iese forțat , de cele mai multe ori prin comportamente distructive! Să invîțăm dragostea și acceptarea neconditionată de la feline, pentru care conteaza ca puiisă fie sănătosi, apți să se descurce- și mai puțin culoarea ori forma corpului lor!v

Seară plină de reflecții vindecatoare să avem!

Cu drag, Psih. LB